CaptivatingRomania


Sic

Sic

1. Stufărișul.
despre a fi, nu despre a face

Stufărișul de la Sic e unul dintre locurile spre care poti fugi când simți hărmălaia orașului pe urmele tale. E locul în care să “privești” liniștea în față, o liniște întinsă pe 7,3 ha, ascunsă în stuf și acoperită de papură. Această oază de răgaz tihnit e la doar 15 kilometri de Gherla și 60 de kilometri de Cluj Napoca.

Deși la Sic nu poți face baie în lac, nici nu te poți da cu barca, și nici nu poţi străbate stuful la pas pentru că te afunzi în mlaştină, podețul de lemn care te poartă în interiorul stufărişului îţi va fi călăuză şi traseu în plimbarea ta. Nu vei întâlni o grămadă de drumeți curioși și nici nu vei plăti taxă de vizitare.
Sic e doar un loc în care să îți trăiești umanitatea. E locul în care să râzi cu bucuriile tale, să-ți împrăștii necazurile, să cânți cu prietenii tăi sau să te plimbi cu jumătatea iubită pe podeţul care traversează stufărișul, să iți scoți familia la prânz in aer liber într-o dumică. Poate chiar să campezi. Să faci fotografii. Să asculți concertul broaștelor. Să citești o carte în foișor. Să observi păsările. Să absorbi liniștea. Să îți calmezi sufletul.

La Sic nu ai ce face… La Sic trebui doar să fii! Și vei înțelege, poate, puțin mai mult din tine.

Stufărișul de la Sic se lasă cu greu găsit pe hartă, dar e în imediata apropiere a satului Sic, pe care îl vei găsi ceva mai ușor.

Podeț prin stuf
Podeț prin stuf
Pasăre odihnindu-se
Pasăre odihnindu-se
Răsărit
Răsărit
Pavilion
Pavilion
Turn de observație
Turn de observare
Podețul care traversează stuful
Podețul care traversează stuful

2. Istoria locului
despre a păstra, nu despre a risipi

1717: Năvălirea tătarilor. 90% din populația Orașului Sicu - populație predominant maghiară - a fost suprimată. Au scăpat 100. O sută de oameni care au pus înapoi pe picioare satul, care au reconstruit tradiții, case și costume și cărora le-a mers sfoara-n țară pentru clopurile sicănești pe care le confecționează. În 1941, 4444 de oameni trăiau aici, dar în 2002 numărul lor a scăzut la 2754, din care doar 100 de români.

Sic sau Szek a rămas o așezare conservatoare și închisă, lucru ușor de înțeles considerând trauma căreia i-a supraviețuit. După invazia care a masacrat majoritatea bărbaților, femeile și noii veniți au început să se căsătorească, păstrând vie existența comunității. Fustele din portul tradițional al femeilor a asimilat culoarea purpurie, ca semn de aducere aminte a sângelui celor măcelăriți. În fiecare an pe 24 august, comunitatea sicanilor comemorează victimele de la 1717 și renașterea din cenușă a noului sat. Acesta este cel mai mare eveniment al satului, sărbătoare care a atras mii de turiști de-a lungul anilor, dar care, deși odată cu trecerea timpului e tot mai vag amintită de popor, pentru sicani rămâne un punct de referință și o zi de aducere aminte.

Nu e o noutate că înainte de 1989, în Sic rude de gradul II sau III se uneau pentru a-și păstra nemuritoare tradițiile, dar și neîmpărțite moșiile. Vechiul oraș era construit pe trei străzi, fiecare având propriul loc de întâlnire al tinerilor. N-a durat mult până când întreg satul a ajuns să se înrudească, adesea păstrând de la generație la generație proprietățile de pe aceeași stradă. Înainte de revoluție era de neconceput pentru o fată din Sic să fie căutată de un băiat din alt sat, sau ca un sican să iasă cu o tânără din afara satului, dar după revoluțile mulți dintre tinerii băieți au plecat la Budapesta sau la Cluj.

Dacă te vei plimba pe străzile Sicului într-o zi de sărbătoare sau într-o duminică, îi vei vedea pe sicani purtându-și costumele tradiționale cu mare fast, pentru că aceasta este o comunitate vie, care generație după generație își păstrează intacte valorile și tradițiile. Iar când vei vedea aiurea prin ţară o maşină cu numărul CJ-xx-SIC, să-ți aduci aminte de mândria acestei comunităţi.

Duminică de vară
Duminică de vară
Casa din Sic
Casa din Sic
Detaliu casa din Sic
Detaliu casa din Sic

3. Lacul Știucii
despre a conserva, nu despre a ruina

Pe locul unei vechi exploatări de sare, nu departe de Sic (între Sic și Fizeșu Gherlii), se întinde cel mai adânc lac natural dulce (cca 10m) din România: Lacul Știucii (Lacul Săcălaia). Datorită obturării cu aluviuni și depunerii sedimentelor pe fundul lacului, apa nu intră în contact cu sarea, astfel încât rămâne dulce. Lacul de aproximativ 26ha s-a format pe valea Bonţului, și împreună cu stufărișul din jur ocupă aproape 120 ha. Se pare că până în prezent lacul Știucii este singurul lac natural din Transilvania care nu a suferit nici o influență negativă majoră umană şi tot singurul pe care se formează plauri. De mai bine de 10 ani, o suprafață de 140 ha din preajma lacului a fost declarată rezervație naturală, deci dacă vrei să campezi în zona lacului, poartă de grijă frumuseților care te primesc. Fiind casa unei populații majore de știuci, pescuitul sportiv este permis, dar pescuitul cu plase și vânatul sunt interzise.

Înainte de apusul soarelui, fă-ți o bucurie și urcă dealul de lângă lac. Culorile se reflectă în apă şi prin lumina aurie poţi zări siluete de bărci şi de pescari. Mai apoi, înserarea aruncă peste suprafaţa apei un văl straniu de lumină care persistă mult în noapte.
Dacă rămâi până a doua zi, ambiționează-te și trezește-te înainte de răsărit. Plimbă-te până la foişorul de lemn din capătul lacului, de unde poţi vedea tot luciul apei şi viaţa care freamătă în jur. Lumina și ceața care învăluie dealurile, lacul și satul te vor lăsa fără cuvinte, dar vei rămâne cu o fotografie, o amintire și o dimineață de răsfăț în mijlocul celor mai delicate frumueți ale naturii.

Rezervația Lacul Știucii
Rezervația Lacul Știucii
Pescuit la apus
Pescuit la apus
Lacul Știucilor
Lacul Știucilor
Corcodelul mare podiceps cristatus
Corcodelul mare podiceps cristatus

4. Biserica de lemn “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”
despre a crede, nu despre a vedea

Pe strada a doua la numărul 38, cea mai veche biserică din sat - construită în secolul al XVIII și declarată monument istoric și de arhitectură - are o istorie mai lunga decat întreaga istorie a Americii.

Bisericuța de doar 8 metri lungime și 5 lățime, îmbibată de miros de lemn bătrân și încărcată cu poveștile sicanilor care i-au pășit pragul, este sensibil pictată cu scene din Vechiul Testament și Noul Testament: răpirea Sfântului Ilie, Maria înconjurată de Arhanghelii Mihail şi Gavril, sau Sfânta Treime pictată în spatele iconostasului care îi reprezintă pe cei 12 apostoli. Icoanele sunt din prima parte a secolului XVIII și îi înfțișează pe Hristos Pantocrator, Maica Domnului și Sfântul Gheorghe.

Având pictură murală și planșeu casetat pictat, biserica a intrat într-un program al trustului Transilvania de inventariere a patrimoniului arhitectural din Transilvania în 2002, fiind astfel restaurată de un specialist din Slovacia. În partea de sus a portalului, sub cruce, este înscris cu cifre chirilice 1731, anul în care biserica a fost ridicată. Sicanii spun că pe sub biserica de azi trecea un “drum al sării” încă de pe vremea romanilor, și că au fost descoperite rămășițele unei alte biserici construite înainte de anul 1000.
Ușa de lemn construită dintr-o singură bucată face legătura dintre trecut și prezent, dintre uman și divin, dintre un sat uitat de lume și o istorie zbuciumată și lungă.

Text: Emma Mocan
Fotografii: Bogdan Stănescu, Mihai Savu, Daniel Capota

Share and Enjoy:
  • Digg
  • Sphinn
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google

2 comentarii

  1. liviu 13 Aprilie 2009 / 15:28

    Felicitări pentru un articol minunat!

  2. Ronda 15 Aprilie 2009 / 10:43

    Pana acum stiam doar de sicanii harnici in constructii. Acuma sunt hotarata sa merg si eu in Sic, sa incerc “sa fiu” intre-un spatiu uitat de lume.

Scrie un comentariu

scrie un comentariu