CaptivatingRomania

Text: Lavinia Gliga;

Fotografii: Gaspar Serano; Sergio Montijano

Printre perdeluţele care îmbracă parţial geamul trenului se zăresc ba stânci cu vârfurile albite pe ici pe colo de zăpadă, ba dealuri rotunde ca umerii de femeie, ba văi despicate de ape învolburate, ba câmpii întinse ca palma. Cei trei companioni de călătorie se întrec să-ţi explice – şi să te convingă – care sunt frumuseţile cele mai de preţ ale ţării natale.

Munteanul te abordează prompt, că nu degeaba se spune că sunt iuţi la vorbă. Îţi spune să mergi la Târgovişte, să vezi unde a fost pe vremuri Curtea domnească. La Mănăstirea Curtea de Argeş, unde legenda spune că a zidit-o Manole pe Ana. La Vulcanii Noroioşi, care bolborosesc ca o budincă de ciocolată gata să dea în foc. Ce păcat că n-a venit şi amicul dobrogean. El ar fi putut să-ţi povestească despre ruinele greceşti de la Histria. Sau cum e să te plimbi cu barca prin Deltă şi să opreşti la o cherhană, ca să te lecuieşti cu un borş de peşte divin. Dar la Bucureşti, la Bucureşti ai fost? Acolo agitaţie! Până şi fiică-sa spune ca e cel mai cool, că găseşti tot ce vrei: teatru, concerte, artă modernă.

Când aude de artă modernă, moldoveanul nu se mai poate abţine. Mai bine să vii la mănăstiri, te somează el. Mai ca uiţi versurile la Tatăl Nostru când vezi cu câtă măiestrie sunt pictate. Neamţ, Voroneţ, Suceviţa. La Moldoviţa e o măicuţă, un ghid ca nimeni altul. Veselă măicuţa. Aşa sunt moldovenii, veseli. Şi dacă nu le merge întotdeauna bine, tot ştiu să glumească.

Pe culoar trece un ţigan, urmat de un alai de femei in fuste colorate. „E shukar România”, îţi spune el prin uşa întredeschisă. „E colorată ăi sclipicioasă şi ştie cum se face balamuc.” Femeile in fuste colorate chicotesc.
Că veni vorba de petrecere, reia moldoveanul, n-ai inţeles nimic dacă nu-i îndulcită cu un bulz vârtos şi stropită cu un vin roşu de la cramă.

Ardeleanul, care până acum a stat tihnit pe locul lui, se aprinde şi el. Încearcă să-ţi explice că ardelenii sunt mai gospodari, nu tot cu gândul la petrecere. Dar asta nu înseamnă că nu ştiu să omenească drumeţii. Şi dacă-i ferită cu gard înalt casa, cum le plăcea la saşi, tot te primesc bucuroşi dacă le baţi la poartă. Doar pălincă e destulă. Apoi, zici ca eşti în altă lume când iei la picior cetatea din Sighişoara. Sau Sibiul – ştii ca americanii de la Forbes l-au scos pe locul 8 în topul celor mai idilice oraşe din Europa? Dacă guşti şi din brânza de bivoliţă, pe care numai ciobanii de-acolo o nimeresc cum trebuie, nu mai pleci. Vrei agitaţie? Hai la un meci al lui CFR Cluj, că-i echipă din Liga Campionilor. Vrei sa râzi? Ia urcă până-n Maramureş, sa vezi cimitirul de la Săpânţa. Acolo veselie!

Mai bine întrerupem scena, până nu se-ncing spiritele mai ceva ca şinele de tren. Căci la asta s-ar ajunge, dacă i-am lasa pe muntean, moldovean şi ardelean – plus alţi pasageri băgăreţi – să continue. Sunt minţi mai luminate care încearcă de ani buni să găsească o formula de promovare a României, aşa că e greu de crezut că aceşti companioni de drum fictivi vor ajunge prea curând la o înţelegere.

Măcar să fi reuşit să te convingă de un lucru. Că poate fi o provocare să accepţi că România e când agitată, când idilică, când sclipicioasă, când maiestoasă, când melancolică, când zgomotoasă. Că nu are certitudinile unui produs standardizat, ci te va lua, cel mai probabil, pe nepregătite. Că trebuie să-i recunoşti capriciile şi s-o laşi să te surprindă. Or, asta o face captivantă.